Biblioteca pentru Toti, volumul 153

18 aprilie 2012

Liviu Rebreanu

Jar. Amandoi

Jar si Amandoi, romanele care compun sumarul volumului de fata, sunt, orice s-ar spune, romane ale lui Liviu Rebreanu. Autorul lui Ion nu era altul cand le-a scris, chiar daca putem admite scaderi ale artei sale. Sa le punem alaturi, pentru comparatie, nu doar cu punctele de maxim ale creatiei sale, ci si cu alte romane din epoca si vom observa ca ambele valoreaza, dupa vorba consacrata, putin cand le contemplam, mult cand le comparam. Jar si mai ales Amandoi nu apar ca opere de plan secund, ci ca realizari in afinitate cu finalitatile propuse, fiind excelente in zona in care autorul le-a plasat prin intentiile sale inca de la inceput. Exista posibilitatea de a vedea opera lui Liviu Rebreanu ca pe o piramida structurata ca o consecinta a unei ierarhizari ce depinde in primul rand de prestigiul temelor. Dar exista si un model alternativ, care poate invoca o dispunere dupa un model atomic, universal, in care particulele „mari“ si „mici“ participa, conform specificului lor, la echilibrul structural al substantei. (Horia Garbea)

Biblioteca pentru Toti, volumul 152

11 aprilie 2012

Liviu Rebreanu

Gorila

Intr-un anume sens, politica se facea si in alte romane ale lui Rebreanu. Ardelean, deci om al constiintei publice acute, acesta nu putea ramane indiferent la mersul global al lucrurilor. Padurea spanzuratilor sau Rascoala o dovedesc cu varf si indesat. Doar ca ele nu sunt, propriu vorbind, romane politice. Le lipseste faconda. E o prejudecata destul de naiva aceea ca politicul e legat de fapte. Prea putin. Mai degraba de speculatie, de discurs, de retorica, de stil. Materia prima e, oricum, limbajul. Ca si in cazul marii literaturi. Intuitia aceasta, formidabila, Rebreanu a avut-o scriind Gorila. De altfel, romanul a placut in chip superlativ unui estet radical ca Ion Negoitescu. E clar de ce.  (Cosmin Ciotlos)

Biblioteca pentru Toti, volumul 151

4 aprilie 2012

Mihail Sebastian

Accidentul 

„Faceti schi si va veti lecui de amorurile nefericite“: iata rezumatul  pe care Camil Petrescu il facea  Accidentului, tachinandu-si prietenul. Destul de corect, dar si insuficient. Ultimul roman al lui Mihail Sebastian poate fi  citit in nenumarate chei, incepand cu cele mai simple (acelea care vad in carte doar literatura de consum) si terminand cu abordari mai sofisticate si mai „simbolice“. Astfel, Accidentul va fi  – pe rand sau simultan – roman sportiv, roman erotic, roman post-proustian al geloziei, roman gotic, stand sub semnul Nibelungilor lui Richard Wagner, roman initiatic al salvarii spirituale, roman utopic, eliberat din sociologia stricta a realismului, roman al celebrarii aventurii.

(Mihai Iovanel)

Biblioteca pentru Toti, volumul 150

29 februarie 2012

Panait Istrati 

Spovedanie pentru invinsi trecut si viitor

Toate aceste „pagini autobiografice“, asumat „neliterare“, dar continand o literatura confesiva de cea mai buna calitate, vin sa configureze datele unui profil existential neobisnuit si ale unei atitudini etice, ideologice si artistice. Ele alcatuiesc, de asemenea, un segment distinct al literaturii istratiene – o literatura a razvratirii generoase…  Nu mai avem de-a face nici cu autobiografia mascata din ciclul Viata lui Adrian Zografi , nici cu eposul eroic al romanelor despre haiduci sau cu fabulosul oriental din Chira Chiralina si Nerantula, ci cu un Panait Istrati ce-si rememoreaza, cu onestitate si autenticitate, traseul picaresc al „formarii“ personalitatii sale de autodidact: de la anii petrecuti „la stapan“ sau in porturi pana la debutul publicistic si literar. Si, mai departe, pana la eliberarea de iluziile Revolutiei mondiale. Un credo exemplar, plin de vitalitatea salbatica, rebela a Orientului balcanic, si animat de aspiratia nelimitata catre eliberarea oprimatilor de pretutindeni. (Paul Cernat)

Biblioteca pentru Toti, volumul 149

22 februarie 2012
Ion Marin Sadoveanu  
Sfarsit de veac in Bucuresti

Sfarsit de veac are un ritm bine marcat de scene in care conflictul e psihologic. Sunt scene de lupta, de duplicitate si de strategie, conduse cu mana sigura, in care personajele isi confrunta interesele, dar si firea ascunsa. Maestrul de ceremonii este, fireste, Urmatecu, plin de vitalitate, neobosit, viclean, calculat, altruist si crud totodata, pe care doar lucrurile neclare, ciudateniile, capriciile femeilor, nebunia si moartea il tulbura, scotandu-l din apele in care se scalda de obicei. Chefurile uriase pe care le trage dupa inmormantari vin din nevoia de a se reechilibra psihic. Daca boierul Barbu e un Tuzluc, iar Jurubita, o Kera Duduca, Urmatecu e un Dinu Paturica infinit mai complicat si mai subtil, realizat la alte dimensiuni fizice si morale. Nu exista, cum exista de obicei in romanul de acest tip, personaje pozitive ori negative. Nici aplecarea spre caricatura de la romancierii postbelici. Am putea spune chiar ca pana si cei mai netrebnici sunt priviti cu anume compasiune. Un element important este acela biografic, care atenueaza eventualul spirit critic. (NICOLAE MANOLESCU)

Biblioteca Pentru Toti, volumul 148

8 februarie 2012

Nicolae Velea

Intalnire tarzie

Nicolae Velea este un ironist cu o remarcabila capacitate de inventie verbala, unul dintre cei mai fini pe care i-a produs proza romaneasca dupa 1960. Punctul lui de plecare este, prin placerea spectacolului verbal, Marin Preda din O adunare linistita, dar si Creanga prin siretenia limbajului si gustul pentru personajele „dugoase“, sucite, in genul lui Danila Prepeleac. Un spirit folclorizant si un „Creanga al Argesului“ N. Velea nu aspira totusi sa fie. Taranii lui sufera de un complex al rafinamentului si trec, ca aristocratii din proza lui Proust, prin stari abstracte de neliniste. Un taran isi priveste dimineata degetele de la picioare si simte o bucurie eliberatoare, un altul aude sunetele vechii lui proprietati si cade la ganduri rele. O invatatoare in preajma pensionarii se simte cotropita de o bucurie a faptelor marunte si, prevazatoare, isi chibzuieste si fragmenteaza senti mentele. Taranul care isi priveste cu mila bucuroasa degetele mai are o boala („boala mea“): sta cu burta in sus si se uita la cer fara sa se gandeasca la nimic. El are, cu alte cuvinte, simtul contemplatiei si al gratuitatii, neobisnuit intr-o lume reputata pentru practicismul ei ingust. (EUGEN SIMION)

Biblioteca Pentru Toti, volumul 147

1 februarie 2012

Mihai Eminescu

Poezii

Am parcurs istoria receptarii lui Eminescu de pana la 1900 cu sentimentul ca aceasta epoca de inceput reprezinta o experienta de lectura unica, in care avem pentru inceput o eminescologie fara constiinta eminescologiei si o polarizare a valorizarilor ce nu va mai fi de regasit ulterior. Frecventarea unei astfel de etape reprezenta o sansa rara de a renunta la imaginea „noastra“ despre Eminescu si a recurge la imaginea „lor“, o ocazie de a dezamorsa stereotipiile noastre de perceptie, pentru a le putea examina pe alealtora. Recursul la aceasta imagine a contemporanilor poetului putea, desigur, sa contina si un avertisment, asa cum pe oglinda retrovizoare sta scris: obiectele vazute in oglinda pot aparea mai apropiate decat sunt in realitate. Desigur, aventura receptarii eminesciene poate fi continuata de catre fiecare nou cititor, fapt ce poate incepe, de ce nu?, prin insasi deschiderea unui volum precum cel de fata. (IULIAN COSTACHE)